Sfânta lene și cuviosul somn

Recunosc, numele nu-mi spunea nimic. Nu era nici Cetatea Neamțului, nici Cetatea Alba Iulia, nici Castelul Bran sau al Huniazilor. (Acum, că am căutat pe Google, văd că sunt multe informații despre ea, așa că mă voi limita la câteva impresii personale).  De la poalele colinei pe care e urcată, parcă de un uriaș, părea doar un zid dărăpănat, uitat de oameni și de așa zis-ul Minister al Culturii. Ne-am luat inima-n dinți (eu, soția, copilul, mama și tata) și, pe o căldură sufocantă, am urcat pe drumeagul spre cetate. Niște stâlpi care demult fuseseră de iluminat acum serveau drept țăruși de legat caii care pășteau prin curtea cetății. Un gard de plasă metalică și o poartă așișderea, cam într-o parte, servea de „paznic” al cetății. Odată intrați în curte, ne-am dat seama că nu e doar un zid și nu e doar o mică cetate aruncată pe un deal. Era ditamai cetatea, falnică odinioară, acum distrusă de prostie, nepăsare și cretini. Doi oameni, bărbat și femeie, pe post de casieri și îngrijitori